WIY Comerciant

marți, 19 aprilie 2011

Animale folositoare plantelor agricole

Animalele folositoare agriculturii sunt de nepretuit pentru serviciile lor, pentruca vaneaza larve, gargarite, fluturi, soareci de camp, coropasnite, melci, etc Gospodarul agricol trebuie sa asigure conditii de adapost pentru arici, broaste lilieci, soparle, cinteze, mierele, ciocanitori, pitigoi, si alte pasari. Este una din preocuparile lui sa amenajeze, gardurii vii, suporti pentru cuibare si colivii sau mici locuri de baltire.
Dintre animalele folositoare amintim:
·        ALBINELE au un rol important in distribuirea polenului si mijlocitor al fecundarii multor plante agricole. La un hectar de floarea soarelui sunt necesare doua famiile de albine pentru polenizare suplimentara.
·        ARICII sun vanatori lacomi ce se hranesc cu melci, viermi, rame si alti daunatori agricoli.
·        BONDARII contribuie la fecundarea plantelor.
·        BROASTELE RAIOASE, DE APA SI TESTOASELE inhata cu limba lor omizi, melci, muste, etc.
·     CARTITELE consuma zilnic cantitati mari de larve, viermi , coropasnite, furnici. Un gospodar iscusit si practic isi populeaza ogoarele sale cu cartite;
·        LILIECII se hranesc cu insecte zburatoare;
·        NEVASTUICILE sunt dusmani de moarte ai soarecilor de camp
·        SERPII vaneaza cu usurinta soareci si insecte;
·        SOPARLELE cenusii si verzi (gusterii) rapun melci, viermi, omizi, gargarite;
·        PASARILE, aproape de toate felurile, starpesc omizile, soarecii, insecte. Cucul mananca circa 100 de omizi pe ora iar o pereche de grauri mananca intr-o luna aproape 1 milion de oua de fluturi.
·        CARABUSII vaneaza larve si oua de insecte, omizi si gandacei;
·        BUBURUZELE, COCCINELA se hranesc cu paduchi de frunze.

www.gazetadeagricultura.info

Rolul ingrasamintelor in viata plantelor

Rolul macroelementelor chimice
AZOTUL
Azotul din plantă este elementul fundamental cu rol plastic de construcţie în constituţia plantelor. El se găseşte sub formă de combinaţii proteice, aminoacizi, acizi nucleici, clorofilă etc.
Lipsa de azot duce la oprirea cresterii plantelor iar excesul de azot sensibilizeaza plantele la cadere, la boli, la seceta sau la ger. Plantele utilizează azotul în proporţie de 25-60%. Aplicând raţional fertilizarea plantele pot utiliza spre 60% azotul din sol (rezerva sol, azot fixat de bacterii, azot din precipitaţi, azot din îngrăşăminte, azot lăsat de resturile vegetale, azot din gunoi). Pierderile se datorează eroziunii şi spălări, levigării şi denitrificării.
Speciile care fixează azotul din plantă datorită bacteriilor Azotobacter şi Clostridim sunt leguminoasele: mazărea , soia, trifoiul, lucerna şi altele. În sol sunt şi alte bacterii care fixează azotul şi se comercializează ca îngrăşăminte biologice.
Azotul din sol se determină după IN (indicele de azot) şi H (humus). Un sol mediu fertil are IN=4 şi H=3. Peste aceste valori avem soluri foarte fertile.
FOSFORUL
Fosforul este un element absolut necesar plantelor. Se găseşte în plantă sub formă minerală sau sub formă de compuşi organici. Lipsa fosforului provoacă dereglări profunde. Plantele rămân mici, frunzele se decolorează, se frânează creşterea rădăcinilor, cad frunzele şi scade producţia. Lipsa de fosfor duce la foamea de azot chiar dacă în sol există destul azot.. Fosforul în exces devine toxic pentru plante şi duce la sterilitate, şi îngălbenirea prematură a frunzelor.
Din fosforul din sol plantele iau 1-5%, şi anume cel care este solubil. Conţinutul de fosfor se exprimă în ppm P2O5. Solurile slabe au ppm sub 20. Solurile mijlocii au ppm între 40-80. Solurile foarte bune au ppm peste 160.
POTASIU
Rolul potasiului în plantă este multiplu: intensifică absorbţia apei; reduce transpiraţia; favorizeazează sinteza clucidelor, lipidelor şi proteinilor; intensifică fotosinteza; stimulează diviziunea celulelor şi creşterea plantelor. Lipsa potasiului în plantă provoacă dereglări majore: frunze îmbătrînite care se răsucesc şi se uscă; slabă infrăţire la cereale; putrezire rădăcini; coacere neuniformă. Prin aplicare de sulfat de potasiu se corectează acest neajuns.
În sol potasiu este foarte răspândit dar doar 1-3% din totalul potasiului din sol este potasiul schimbabil din soluţia solului. El se exprimă sub formă de K ppm. Un sol slab aprovizionat în potasiu are ppm mai mic de 66. Un sol bun are ppm între 132-200, iar un sol foarte are ppm peste 200.
SULF
Sulful din plantă favorizează: creşterea vegetativă; fotosinteza; rezistenţa la ger; cicatrizarea rănilor; germinarea seminţelor. Lipsa lui se manifestă prin îngălbenirea frunzelor tinere. Pe cernoziom şi pe sol bogat în humus nu se simte lipsa lui. Dacă se aplică sulfat de potasiu, sulfat de magneziu sau sulfat de amoniu problema e rezolvată.
Sulful din sol este scăzut dacă este sub 5ppm.
MAGNEZIU
Magneziul are rolul de aprovizionare a celulelor plantelor cu azot şi fosfor. Este absolut necesar plantelor.
Când se manifestă primele simtome de carenţă se fertilizează cu cantităţi moderate de magneziu.
CALCIU
Calciu este prezent în toate celulele mai ales în cele bătrâne. Oferă elasticitate la membrana celulară; formează nodozităţile pe rădăcină la leguminoase. În cantităţi mici este necesar creşterii tuturor celulelor.
Lipsa lui duce la încetarea creşterii şi la uscarea vîrfurilor de creştere, iar execus de calciu face ca microelementele să nu fie accesibile plantelor.
SODIU
Sodiul nu este absolut necesar plantelor. Plantele de câmp nu suportă concentraţii mari de sodiu. În lipsa de potasiu unele plante au nevoie crescută de sodiu. Sensibile la sodiu (sărături) sunt sfecla, ţelina, morcovul, varza, bumbacul, ovăzul, orzul, lucerna, cartoful, porumbul.
CLOR
Clorul sporeşte suculenţa ţesuturilor fiind util în special la sfecla de zahăr şi la tomate şi reglează permeabilitatea celulelor.
SILICIU
În cantităţi mici este necesar tuturor plantelor pentru o creştere normală. Mai mult siliciu se găseşte în cereale şi ierburi graminee.
ALUMINIU
Are rol fiziologic redus şi se găseşte în cantitate mică în plante. Măreşte rezistenţa plantelor când este asociat cu bor şi molibden.
Rolul microelementelor chimice
FIER
Fierul este un microelemt cu rol catalitic şi un rol dinamic. Este prezent în cantitate mare în spanac, urzică şi ceai.
Lipsa lui provoacă îngălbenirea şi albirea frunzelor tinere.
Se aplică stropiri cu sulfat de fier sub forme de diluţii pe plante
BOR
Borul stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor şi în special al rădăcinilor şi tulpinilor precum şi fecundarea florilor. El se află în cantităţi mari la sfeclă, cereale, soia, ridichi.
Lipsa lui produce pagube mari la sfeclă, conopidă, la vie .
Se aplică acid boric sau borax
MANGAN
Manganul are rol stimulator în creşterea plantelor, în formarea florilor, în sinteza vitaminelor şi glucidelor.
Lipsa manganul provoacă pierderi mari la ovăs, spanac, grâu, fasole, cartof, mazăre. Apar pete galbene pe frunzele de sfeclă.
Se aplică mangan în sol sau prin stropirea plantelor
ZINC
Zincul are rol în sinteza clorofilei, creşterea plantelor, sporirea rezistenţei la secetă şi ger, în fecundare, în fixarea azotului de către leguminoase.
Lipsa zincului se manifestă la plante sub valoare de CZn de 3,4
Lipsa lui produce: la porumb albirea frunzelor; la tutun ,vie, orz, floarea soarelui boala “frunzelor mici.”
Lipsa de zinc se manifestă pe cernoziom şi soluri alcaline cu ph de 7,8, pe soluri reci cu exces de umiditate, şi cu temperaturi scăzute
Se aplică sulfat de zinc (22,8% Zn) în sol 30-40 kg/ha la 4-6 ani sau prin stropirea plantelor cu soluţii diluate 0,5-0,15% (neutralizată cu pastă de var). La porumb se aplică 5-10kg sulfat de zinc la hectar
Superfosfatul de zinc(1%Zn) se aplică 400-500kg/ha. Dacă solul este bogat în fosfor carenţa se va manifesta şi este indicat 5 kg de zinc administrat pe hectar sub formă de oxid de zinc (78%Zn) şi care are efect minim 5 ani.
Se pot da sub formă de complexe care conţine zinc sau îngrăşămintele foliare de tip F (411; 141; 331; 011).
CUPRU
Cuprul este esenţial tuturor plantelor şi are rol în formarea clorofilei, în germinarea seminţelor, în sporirea rezistenţei la secetă şi în aprovizionarea cu apă. Controlează respiraţia şi sinteza proteinelor. Lipsa cuprului din plantă se manifestă prin albirea spicului la cereale; ofilirea frunzelor tinere la cartof, albirea frunzelor la salată…
Plantele sensibile la lipsa de cupru din sol sunt grâul, orzul, meiul şi cânepa.
Plantele mijlociu sensibile sunt sfecla, guliile, morcovul, bobul, lupinul şi trifoiul roşu.
Plantele cu sensibilitate redusă sunt cartoful, secara, ghizdeiul
Se aplică: sulfat de cupru (25% Cu) : 25-30kg/ha sau ca soluţie 5-6% în 500lapă/ha. pe plante se recomandă o soluţie de o,5-0,75% neutralizată cu lapte de var; turdacupral (40-50%Cu): 0,8-1% în perioada de manifestare a carenţei.
Chelaţii de cupru: se aplicăîn doze de 0,8-2,5kg/ha prin stropiri foliare.
Îngrăşăminte complexe cu Cu de tip foliar. NUTRIVIT; NUTRI LEAF; NITROFOSKA
MOLIBDEN
Măreşte cantintatea de azot fixat biologic la leguminoase şi asigură utilizarea completă a azotului de către plante. Cerinţa de molibden apare frecvent pe solurile acide cu indice iMO sub 6,2. Lipsa de molibden afectează în special leguminoasele, conopida, tomatele, salata, spanacul, pepenele, pomii, dovleacul.
Cand se dă prea mult azot în primele faze de vegetaţie şi apare un fenomen fitotoxic, se inervine cu stropiri cu molibden pe plante.
Se aplică molibdat de sodiu 0,65kg/ha dizolvat în 300litri apă pe vegetaţie 2,,17kg pentru tratarea solului.
La tratarea umedă a seminţelor se aplică 0,5lsoluţie/kg sămânţă cu o concentraţie de 0,2% molibdat de sodiu.
Se aplică plantelor şi sub formă de îngrăşăminte complexe solide (Cropcare 1, 2, 3, 4) şi foliare care conţin acest microelemet. 
Sursa de pe site www.gazetadeagricultura.info

miercuri, 13 aprilie 2011

Buruienile şi combaterea

Buruienile şi combaterea lor

Buruienile sunt plante sălbatice fără valoare economică, care dăunează producţiei agricole,  adaptate să trăiască împreună cu plantele cultivate, pe pajişti sau pe terenurile necultivate.
1.     Pagubele produse de buruieni
Buruienile consumă apă şi hrana din sol în dauna plantelor cultivate. O serie de buruieni, cum ar fi pălămida, sulfina, folosesc de două ori mai multă apă decât grâul. Pălămida, pe un hectar consumă de trei ori mai mult azot, o dată şi jumătate fosfor şi de cinci ori mai mult potasiu decât un lan de grâu. Reduc spaţiul care revine plantelor cultivate, le umbresc, determină scăderea termperaturii la suprafaţa solului cu 2-4 grade C, sărăcesc atmosfera în bioxid de carbon de care plantele cultivate au nevoie. Într-un lan în care sunt buruieni, plantele cresc mai firave, au rezistenţă mai mică la cădere, fructifică mai slab şi devin sensibile la boli şi dăunători..
Anumite buruieni şi seminţe de buruieni, consumate de animale pot provoca intoxicarea sau iritarea organelor interne ale animalelor şi pot imprima un gust neplăcut laptelului şi untului. Exemple de burieni ar fi: laptele cucului, brânduşa de toamnă, usturoiul sălbatic, pelinul, sulfina galbenă etc.
De asemenea buruienile îngreunează efectuarea lucrărilor agricole, încarcă costurile de producţie. Datorită coacerii eşalonate, în seminţele plantelor de cultură pot să rămână seminţe de buruieni cu umiditate mare, care pot produce alterarea cerealelor înmagazinate.
2.     Sursele de îmburuienare
Cea mai importantă sursă de îmburuienare este rezerva de seminţe de buruieni din sol, provenite de la speciile care au invadat în anii precedenţi culturile şi care este, de obicei, de ordinul sutelor de milioane de seminţa la hectar. Gunoiul de grajd conţine seminţe de buruieni viabile. Seminţele folosite la semănat pot constitui o altă sursă de îmburuienare, dacă nu sunt curăţate de seminţe de buruieni. Transportul neatent al seminţelor şi produselor agricole pot contribui la răspândirea seminţelor de buruieni.
3.     Particularităţi biologice ale buruienilor
Alături de sursele de îmburuienare acestea sunt necesare a fi cunoscute pentru o combatere eficientă. Amintim câteva particularităţi mai importante:
a.                       Capacitatea mare de înmulţire, atât pe cale sexuală prin seminţe, cât şi vegetativ prin stoloni, rizomi, bulbi, lăstări etc. comparativ cu plantele cultivate.
b.                      Constituţia anatomică specifică, care favorizează răspândirea lor prin intermediul vântului, apei, animalelor.
c.                       Germinarea seminţelor are loc eşalonat, putând dura 2 ani.
d.                      Seminţele de buruieni se maturează în epoci diferite
e.                       Buruienile sunt rezistente la ger, secetă, boli etc.

4.     Clasificarea buruienilor
Criteriul cel mai important de clasificare este cel care ţine cont de felul nutriţiei, durata vieţii şi particularităţi de înmulţire.
După felul nutriţiei, buruienile pot fi: buruieni neparazite, buruieni parazite şi buruieni semiparazite.
După durata vieţii, buruienilor pot fi:
-                       buruieni anuale care se înmulţesc prin seminţe şi după timpul când apar şi se împart în: efemere cu o perioadă scurtă de vegetaţie; buruieni de primăvară cu germinaţie timpurie; buruieni de primăvară cu germinaţie târzie; buruieni umblătoare cu germinaţie din toamnă până în primăvară; şi buruieni de toamnă care frutctifică după ieranre.
-                      Buruieni bienale – germinează primăvara
-                      Buruieni perene -  sunt cele mai periculoase
5.     Combaterea buruienilor
Combaterea buruienilor este una dintre măsurile importante pentru obţinerea de producţii mari şi se bazează pe creşterea surselor de îmburuienare, a vegetaţiei existente pe terenul agricol, a rezervelor de seminţe şi alte organe de îmnulţire din sol, precum şi pe recunoaşterea particularităţilor biologice ale fiecărei specii, modului de viaţă, înmulţirea şi răspândire.
Combarea buruienilor din culturile agricole, horticole etc. se realizează prin măsuri preventive şi prin măsuri curative.
Principalele metode preventive de combaterea a buruienilor sunt: carantina; folosirea la semănat a seminţelor condiţionate; obţinerea şi folosirea de gunoi de grajd cu grad redus de infestare; curăţirea apei de irigat de seminţe şi buruieni; distrugerea focarelor de buruieni de pe suprafeţele necultivate; curăţirea maşinilor agricole; recoltarea la timp şi corectă a culturilor.
Metodele curative combat efectiv buruienile răsărite sau în curs de răsărire. Ele pot fi agrotehnice, fizice, biologice şi chimice.
Principalele metode agrotehnice sunt:
-                       rotaţia raţională a culturilor în asolament. Semănând aceleaşi culturi sau din aceeaşi grupă pe acelaşi teren câţiva ani în şir, se poate ajunge la o infestare crescândă a solului cu aceleaşi buruieni;
-                       lucrările solului sunt în prezent cele mai importante măsuri agrotehnice de combatere directă a buruienilor. Cele mai importante lucrări în legătură cu combaterea buruienilor sunt: dezmniriştirea, arătura, lucrările cu diferite tipuri de grape, lucrările cu cultivatorul.
-                       Semănatul la timp şi realizarea unei desimi optime
-                       Întreţinerea culturilor în timpul vegetaţiei prin plivit şi prăşit. Prăşitul este o lucrare de combatere a buruienilor mai eficace şi mai puţin costisitoare decât plivitul.
-                       Folosirea amendamentelor pe solurile acide sau alcaline reduce foarte mult numărul de buruieni specifice acestori soluri.
-                       Mulcitul organic (acoperirea intervalului dintre rânduri cu resturi organice sau masă plastică)  împiedică mai puţin apariţia buruienilor, dar este foarte costisitor.
-                       Desecarea terenurilor cu exces de umiditate contribuie la reducerea numărului de buruieni specifice unui conţinut sporit de apă.
Metode fizice. Principalele metode fizice sunt: arderea cu flacăra; sterilizarea solului se practică mai ales, în sere, răsadniţie, la solul pentru ghivecele nutritive.
Metode biologice. Se folosesc fenomenele aleopatice, insectele, agenţi patogeni, iar uneori melci, peşti etc.
Metode chimice. Creştera producţiei agricole este legată şi de utilizarea tot mai intensă a substanţelor chimice (erbicide) în combaterea buruienilor. Folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor constituie atât avantaje cât şi dezavantaje.
Ca avantaje menţionăm reducerea necesarului de forţă de muncă în agricultură şi creşterea productivităţii muncii.
Dintre dezavantaje, amintim: poluarea solului, aerului şi apei.
Erbicidele sunt substanţe chimice care manifestă acţiunea fito-toxică asupra buruienilor din culturi, plantaţii pomicole şi viticole, parcuri, margici de drumuri, căi ferate etc.
Clasificarea erbicidelor se poate face după mai multe criterii:
a.       după spectrul de acţiune: erbicide selective şi neselective.
b.      După epoca de aplicare: erbicide preemergente – a căror aplicare este obligatorie înainte de răsărirea culturii şi a buruienilor; erbicide postermegente – care se aplică după răsăritul buruienilor fie înainte, fie după răsăritul plantelor de cultură.
c.       După modul cum inhibă procesele metabolice: erbicide care inhibă fotosinteza, erbicide care inhibă respiraţia, erbicide hormonale, erbicide care inhibă germinaţia şi creşterea radicelei.
d.      Din punct de vedere fizic, erbicidele se pot clasifica în: erbicide sub formă de soluţii; erbicide sub formă de emulsii; erbicide sub formă de pulberi muiabili; erbicide fabricate sub formă de granule sau microgranule; ebicide fabricate sub formă de pastile fluide; erbicide fabricate pentru tratamente VUR.
Acţiunea erbicidelor asupra buruienilor. Efectul fitotoxic al erbicidelor se poate manifesta imediat ce au venit în contact cu diferite părţi ale plantei, sau după ce pătrund în plantă.
Erbicidele de contact acţionează asupra celulelor şi ţesuturilor vii cu care vin în contact.
Erbicidele sistematice pătrund în plantă şi se deplasează cu seva elaborată prin vasele liberiene.
Transformările erbicidelor în sol. La suprafaţa solului sau în sol, erbicidele sunt expuse degradării prin: volatilizare, levigare cu apa ce se infiltrează, absorbţie la suprafaţa coloizilor, descompunere chimică şi biologică, metabolizare de către plante.
Prin erbicidare nu se urmăreşte distrugerea ultimului exemplar de buruiană. Ar fi o măsură costisitoare şi inutilă, contrară regulilor privind menţinerea echilibrului ecologic.
Aplicarea erbicidelor este o activitate care trebuie pregătită din vreme şi care nu se va desfăşura decât pe baza unui plan minuţios pregătit, respectându-se o serie de principii şi reguli:
a.                       Întocmirea programului de erbicidare – tipul de asolament şi rotaţia culturilor, cartarea buruienilor predominante pe fiecare solă, conţinutul în hunmus şi argilă, cantităţie de gunoi de grajd folosite anterior, gradul de infestare cu buruieni pe sol, particularităţile climatice ale zonei.
b.                      Pregătirea terenului destinat aplicării erbicidelor. Când se aplică erbicidul la sol, acesta trebuie să fie mărunţit şi perfect nivelat.
c.                       Calcularea dozei de erbicid.
d.                      Strabilirea normei de amestec erbicidat. Reprezintă cantitatea de amestec lichid necesar pentru a erbicida suprafaţa de 1 ha şi este determinată de mai mulţi factori cum ar fi: natura chimică şi forma sub care este erbicidul, faza de vegetaţie în care se găsesc plantele, aparatura folosită la administrare, condiţiile naturale, gradul de infestare cu buruieni etc.
e.                       Prepararea amestecului pentru erbicidat. Se poate folosi direct în rezervoarele maşinilor de erbicidat, în cisterne sau instalaţii speciale.
f.                       Alegerea corectă a tipului de duză. Duzele transformă amestecul în picături, formând conul de pulverizare. Conurile de pulverizare pot avea forme diferite.
g.                      Mărimea picăturilor pulverizate. Este indicat ca diametrul picăturilor să fie cuprins între 150-500 microni. Picături cu diametrul mai mare este indicată atunci când se aplică pe părţile aeriene ale plantei.
h.                      Fixarea înălţimii de pulverizare. La erbicidarea pe întreaga suprafaţă, înălţimea de pulverizare trebuie aleasă, încât marginea jetului dispersat să se suprapună.
i.                        Verificarea debitului şi a uniformităţii de distribuţie a duzelor. Se execută staţionar, la presiunea de lucru, colectând în vase separate lichidul pulverizat de fiecare duză timp de 1 minut, după care se măsoară separat conţinutul fiecărui vas.
j.                        Respectarea vitezei şi a presiunii de lucru – este stabilită la proba de teren a maşinii, conduce cu administrarea unei cantităţi mai mici de amestec erbicid, fiind necesare lucrări de prăşit mecanic sau manual.
k.                      Jalonarea terenului – la tratamente efectuate cu mijloace terestre, cât şi cu mijloace aviatice, este necesar să se asigure jalonarea terenului.
l.                        Proba în teren a maşinilor de erbicidat – verificarea în staţionar a debitului şi uniformităţii de distribuţie, trebuie efectuată în mod obligatoriu şi proba în teren pentru verificarea cantităţii de amestec erbicid debitat la hectar.
m.                    Cerinţele specifice pentru pomicultură, vititicultură şi legumicultură – în pomicultură şi viticultură, trebuie să se evite contactul între amestecul erbicid şi organele verzi. La viţa de vie, aplicarea erbicidelor trebuie precedată de copcit (îndepărtarea rădăcinilor emise din altoi sau de la nodul superior) când acesta nu s-a efectuat câţiva ani. La culturile de legume pe straturi înălţate, aplicarea erbicidelor se face cu 1-2 zile înainte de modelarea terenului, respectiv cu 10-15 zile înainte de semănat sau plantare.
n.                      Încorporarea în sol a erbicidelor – Erbicidele volatile sau cele care sunt descompuse uşor de razele solare trebuie încorporate în sol concomitent cu aplicarea lor sau cel mult după 15-20 minute.
o.                      În timpul efectuării erbicidării – viteza vântului nu trebuie să depăşească 5 km/oră în cazul tratamentelor cu maşini terestre şi 2 km/oră cu mijloace avio; înălţimea de zbor a mijloacelor avio nu trebuie să depăşească 5-10 m la avioane şi 5 m la elicoptere; la umplerea rezervoarelor de erbicidat să se folosească site pentru filtrare etc.